best funny ever

Oricum, având în vedere ca primirea unei flori va însoti multe dintre evenimentele importante din viata noastra e bine sa avem în vedere câteva aspecte în legatura cu îngrijirea lor de la momentul primirii si pâna la ofilire.
- desfaceti florile din ambalaj si retezati-le oblic cam 2,5cm din partea de jos a tulpinii, folosind un cutit si niciodata un forfece;
- alegeti o vaza curata si suficient de spatioasa în functie de dimensiunile buchetului;
- folositi apa mai rece pentru florile de primavara si la temperatura camerei pentru celelalte flori;
- adaugati în apa putin conservant sau o lingurita de zahar;
- asezati vaza într-un loc racoros si unde sa nu bata prea multa lumina;
- feriti floride de curent si de sursele de ventilatie;
- nu plasati flori în apropierea fructelor care emana etilena ce favorizeaza ofilirea precoce;
- schimbati apa în fiecare zi
- pentru a evita formarea bacteriilor îndepartati toata verdeata din apa;
- dupa 2-3 zile mai sectionati 2,5 cm din tulpina;
- florile ofilite prematur pot fi revigorate prin introducerea lor pentru câteva clipe în apa calduta;
- de obicei lalelele se apleaca imediat ce le-ai adus în casa; daca se întâmpla acest lucru du-le într-un loc cât mai racoros si vei fi uimita cât de mult se vor mentine proaspete;
- trateaza-le cu afectiune si vorbeste-le si vor arata proaspete pentru bucuria ta.

Sper ca aceste indicatii îti vor fi de folos pentru a primi si a trata cum se cuvine milioanele de flori pe care îti doresc sa le primesti în martie, luna femeii, a florilor, a sensibilitatii.

Sursa : eGirl.ro

In vremurile stravechi, barbatii si-au dezvoltat preferinta pentru albastrul asociat cerului senin, care indica vremea buna, propice pentru vanatoare. Femeile si-au dezvoltat abilitatile de culegatoare de fructe. Fructele coapte au culori aprinse. Fructele coapte si zemoase, numai bune de cules, sunt adesea de culoare rosie. Astfel, diviziunea muncii in societatile stravechi ar putea explica preferinta femeilor pentru culoarea roz, iar a barbatilor pentru albastru.

Ideea de a asocia albastrul cu sexul masculin ne poarta cu gandul in vremurile vechi, cand nasterea unui baiat era considerata semn de noroc in familie. Din acest motiv baietii erau imbracati in albastru. Albastrul era asociat cu cerul unde traiau zeii care detineau puterea si purtau luptele importiva raului.

Alegerea culorii roz pentru fete poate sa fie inspirata dintr-o legenda Europeana, care vorbeste despre trandafiri roz, delicati, din care se nasc fetitele.

In China antica, in vremea cand vopseaua si culorile erau inca rare, rozul era o culoare disponibila, deci ieftina, in timp ce albastrul era rar si scump. De aceea, era o mandrie sa-ti imbraci fiul in albastru.

Jean Heifetz scrie ca timp de secole toti copiii Europeni erau imbracati in albastru deoarece in traditia Crestina “albastru” era asociat Fecioarei Maria.

In Belgia zilelor noastre, la botez, multe familii prefera sa-si imbrace baietii in roz, iar fetele in albastru.

Inainte de 1930 fetele erau imbracate in albastru, culoare delicata si gingasa, asociata cu pasivitatea si calmul, iar baietii in roz, culoare asociata cu energia si puterea. Au existat momente in istorie, arii geografice si zone culturale in care baietii purtau chiar rochii de culoare roz, coborau sa munceasca in mina imbracati in haine de culoare roz sau mergeau la razboi in uniforme de aceeasi culoare. Explicatia este simpla: culoarea roz, fiind o combinatie intre alb si rosu, a fost considerata la un moment dat a fi mai potrivita pentru baieti deoarece rosu este o culoare mai tare, o culoare puternica. Sangele este rosu, rosul este dramatic, rosul reprezinta forta.

Vestimentatia specifica sexelor, roz pentru fete si albastru pentru baieti, apare dupa al doilea razboi mondial.Atribuirea acestor culori specifice apare in secolul XX ca un stereotip de identificare a sexului si bazat pe teorii care sustineau ca fetele se nasc cu o afinitate particulara pentru culoarea roz.

Nu a trecut mult timp pana cand aceasta teorie a fost intarita de un studiu condus de cercetatoarea Anya Hurlbert de la Universitatea Newcastle, care demonstreaza ca preferintele cromatice ale unei persoane depind de sexul acesteia. Studiul s-a efectuat pe un esantion de 206 subiecti de ambele sexe si cu varsta cuprinsa intre 20 si 28 de ani. Fiecarui participant i s-au aratat o serie de triunghiuri colorate. Subiectii la evaluare au fost rugati sa isi aleaga nuanta preferata. Barbatii si-au indreptat atentia spre albastru, iar femeile au optat pentru roz sau lila. Albastru este o culoare agreata de ambele sexe, dar femeile prefera roz, au hotarat specialistii: „Desi ne asteptam sa descoperim diferente intre sexe, am fost surprinsi sa vedem cat de mari sunt acestea, mai ales daca luam in considerare simplitatea testului”.

Exista nenumarate pareri si legende legate de acest subiect, exista multe supozitii si la fel de multe teorii argumentate, care ulterior au fost combatute. Parerile difera, controversa ramane, dar un lucru este sigur: de-a lungul istoriei, culoarea roz nu a fost mereu considerata o culoare tipic feminina, iar albastrul nu a fost intotdeauna identificat exclusiv cu masculinul. Ramane sa alegem noi daca ne conformam sau nu stereotipurilor societatii in care traim.

Sursa : NouNascuti.ro

Chiar daca nu sunt nici pe jumatate folosite, cosmeticele au si ele o viata destul de scurta si ar trebui sa lasam zgarcenia la o parte si sa nu ne mai gandim ca am dat o mica avere pe ele. Trebuie sa ne facem curaj sa le arucam pentru ca isi pierd din eficienta si mai grav ne pot crea iritatii si sensibilitati.

Nedeschise, cosmeticele de calitate isi pot pastra calitatile cam doi ani, daca sunt pastrate la temperatura camerei. Dar ceasul lor incepe sa ticaie odata ce le-ai adus in casa si le-ai deschis.

Odata ce continutul ia contact cu aerul, unele ingrediente incep sa se oxideze. Mai trebuie sa stii ca de fiecare data cand atingi cremele, transferi germeni, care mai apoi iti ajung pe fata.

Caldura si umiditatea trebuie luate in seama, intrucat favorizeaza crearea mucegaiului.
De aceea baia, nu e locul ideal pentru a pastra cosmeticele. Un loc mai bun: un dulap racoros captusit cu panza.

In afara de semnele evidente – mascara, fond de ten uscat – este greu sa-ti dai seama cand trebui renuntat la cosmetice.

Machiajul pentru fata

Cand sa-l arunci: 6 luni pentru lichide, 2 ani pentru pudre.
Informatii: De cate ori introduci pensula sau degetele in fondul de ten lichid, favorizezi dezvoltarea bacteriilor. Cu trecerea timpului, in cazul fondului de ten, consistenta lui se va deteriora si uleiul se va ridica ca suprafata.

Pudra ridica o problema ceva mai scazuta intrucat bacteriile nu se pot dezvolta intr-un mediu fara apa. Dar, in timp, pudrele cu ingrediente organice cu ar fi aloe vera sau jojoba pot deveni mai greu de amestecat si se va faramita.

Mascara

Cand sa o arunci: 3 luni.
Informatii: Tubul de mascara este un mediu intunecat si umed – perfect pentru dezvoltarea bacteriilor. Atunci cand introduci in mod repetat pensula de mascara in tub, introduci si aer si astfel ususci mai repede continutul. In loc de asta invarte pensula in interiorul tubului.

Eyeliner, farduri

Cand sa le arunci: eyelinerele lichide, 3 luni, creionele si fardurile, 2 ani si fardurile crema 6 luni.
Informatii: In cazul eyelinerului lichid povestea este aceiasi ca si in cazul mascarei. Creioanele au o viata mai lunga deoarece poti crea de fiecare data cand il aplici o suprafata fresh si curata, prin ascutire. Fardurile pudra ofera un mediu uscat unde bacteriile nu se prea pot dezvolta.

Rujul si creionul de buze

Cand sa le arunci: rujul si gloss-ul dupa 2 ani si creionul dupa 2 ani, dar chair si mai mult.
Informatii: Rujurile pe baza de apa sunt mini rezervoare de bacterii. Nu e de mirare ca se vor usca cu timpul iar pe buze nu vor mai arata cremoase. Creioanele, in schimb, vor rezista mai mult datorita posibilitatii crearii unei suprafete noi de fiecare data cand il ascuti.

Produsele de ingrijire a parului

Cand sa le arunci: la un an.
Informatii: Adu-ti aminte si pune intotdeuna capacul sampoanelor, balsamului dar si produselor de aranjat parul. Altfel, apa si aerul vor patrunde in ele si vor afecta eficienta produselor.

Parfumul

Cand sa-l arunci: 2 ani sau mai mult.
Informatii: Apa de toaleta si parfumul poate reizsta mai multi ani, atat timp cand sunt tinute intr-un loc uscat si ferit de lumina solara.

Si totusi…pe mine nu m-au convins, pentru ca…

Benito Mussolini poate apărea în ochii neaveniţilor precum un dictator-bufon nazist, care pozează ridicol alături de natura sinistră a regimului lui Hitler. Un personaj contradictoriu, Mussolini este socialistul devenit fascist, un despot incapabil şi cam ghinionist, tată de familie cu câteva amante de rezervă, admiratorul rasistului Hitler, fan al jazz-ului „black”, modernistul care evocă antichitatea. A devenit necruţător când eşecul lui era evident si prestigiul definitiv pătat; o trudă de douăzeci de ani s-a sfârşit în câteva minute. Ca un paradox, l-a inspirat pe Adolf Hitler, apoi a devenit marioneta lui.

Un personaj mai complex decât am crede, Benito Amilcare Andrea Mussolini s-a născut la 29 iulie 1883, în satul Dovia, comuna Preddapio, Italia, ca fiu al unui fierar şi al unei învăţătoare. Tatăl, Alessandro, este activist socialist, iar mama – Rosa Mussolini (născută Maltoni) – o catolică ferventă. Prenumele primului născut al familiei i-au fost inspirate tatălui de convingerile politice: Benito – după Benito Juarez, preşedinte mexican reformist; Amilcare – după socialistul italian Amilcare Cipriani, iar Andrea – tot după un socialist, Andrea Costa.

Un copil neastâmpărat, turbulent, agresiv, Benito urmează şcoala elementară în satul natal. Firea sa rebelă se manifestă şi în timpul şcolii secundare: la 11 ani, îşi răneşte un coleg cu cuţitul şi aruncă o călimară într-un profesor; este exmatriculat. Firea sa anarhică se dezvoltă în continuare, aşa că trece cu greu şi de anii liceului. Caracterizat de mulţi istorici ca un nebun inteligent, obţine fără dificultate o diplomă de profesor de şcoală elementară şi profesează circa un an, până când constată că a-i învăţa pe ceilalţi nu este o vocaţie care să i se potrivească.

Aşa că simte nevoia să îşi lărgească orizonturile dincolo de graniţele Italiei: la doar 19 ani, pleacă în Elveţia, unde trăieşte de pe o zi pe alta, prestând munci necalificate cu ziua. În acelaşi timp, este luat în colimator de poliţie pentru acte de vagabondaj şi încăierări. Biografii lui Mussolini insistă asupra perioadei petrecute în Elveţia, considerând că acum a fost influenţat cel mai mult în formarea sa ca dictator fascist. În această perioadă, citeşte cu aviditate teoriile filozofilor vremii, selectând ce i se pare bun şi discreditând restul, formându-şi propriile concepte politice şi filozofice, impresionându-i pe cei din jur cu spiritul revoluţionar.

Acum învaţă ce înseamnă o propagandă eficientă şi care sunt „calităţile” unui agitator politic eficient. Urcă treptele sociale şi este angajat ca redactor la ziarul „L’Avvenire del Lavoratore”, publicaţia socialiştilor italieni din Elveţia. Îşi câştigă reputaţia unui bun jurnalist politic, care realizează însă o propagandă mascată, prin care promovează violenţa şi atingerea scopului prin forţă. Din acest motiv, este arestat în mai multe rânduri de poliţia elveţiană.

În 1903, se instalează la Berna, unde are o nouă confruntare cu forţele de ordine: este arestat sub acuzaţia de instigare la grevă şi la revoltă în rândul muncitorilor italieni. Este expulzat în Italia, însă ordinul este valabil numai pentru cantonul Berna. Mussolini se foloseşte de această breşă şi revine în Elveţia. Se instalează la Bellinzona, unde îşi continuă activitatea de agitator şi anarhist. Se reîntoarce în Italia doar pentru a fi alături de mama grav bolnavă, apoi, pentru a scăpa de serviciul militar, revine în Elveţia, la Lausanne, unde se înscrie la Facultatea de Ştiinţe Sociale. Urmează cursurile facultăţii, dar numai pentru câteva luni. Trei decenii mai târziu, parcursul academic modest este recompensat cu o diplomă Doctor Honoris Causa, decernată fostului student, devenit Il Duce.

Reîntors definitiv în Italia, între 1907 şi 1908, mai activează ca profesor, apoi, în 1909, se mută în Trento (atunci teritoriu austro-ungar), unde scrie pentru un ziar de orientare socialistă. Şi aici intră în conflict cu autorităţile locale pentru poziţia sa public revanşardă faţă de pretenţiile teritoriale ale Italiei la regiunea din jurul oraşului Trento. Este expulzat şi de aici. Înapoi în ţara natală, editează un ziar socialist în Forlí, apoi devine editor la, „Avanti!”, cel mai important ziar socialist italian al epocii.

În 1914, Benito Mussolini este exclus din Partidul Socialist Italian, după ce se pronunţă pentru intrarea în război împotriva Austro-Ungariei. Înainte de izbucnirea războiului, Mussolini se opusese recrutării obligatorii şi protestase împotriva ocupării Libiei, în paginile „Avanti!” şi nu numai. Naţionalismul său declarat îi permite să strângă fonduri de la compania de producţie de armament Ansaldo dar şi de la alte companii. Exclus de socialişti şi rămas fără instrumentul de opinie, îşi fondează cu ajutorul sponsorilor propria publicaţie, „Il Popolo d’Italia”, cu care promovează violent politica personală asupra războiului. Se pare că ziarul a fost finanţat şi de marile puteri interesate de intrarea Italiei în război de partea Antantei: Franţa, Anglia şi Rusia. Publicaţia a devenit ziarul oficial al mişcării fasciste italiene.

Când statul intră în război, Mussolini se înrolează şi luptă pe front din 1915 până în 1917. A fost rănit o singură dată, iar gurile rele susţin că rana este datorată unui accident în timpul manevrării greşite a unei grenade de către Mussolini…

După pacea din 1918, Mussolini îşi reconstruieşte cariera şi ideologia politică cu sprijinul veteranilor de război, mulţi rămaşi fără locuri de muncă, iar rezultatul este o nouă filosofie: o combinaţie de naţionalism, disciplină, autoritate şi un lider carismatic care evocă mereu un motiv al refacerii gloriei Romei antice. Mussolini a denumit-o mişcarea „fascism”. Lansată oficial în 1919, pare să fie unica salvare şi singura capabilă să restabilească ordinea într-o epocă zdruncinată de greve, fabrici închise şi proteste. Tinerii fascişti luptă împotriva violenţei cu violenţă, astfel încât în 1922, când are loc o grevă generală, ei incendiază sediile Partidului Socialist şi distrug tipografia „Avanti!”.

În toamna aceluiaşi an, Mussolini organizează „Marşul Romei” (Marcia su Roma), o demonstraţie de forţă: la ordinul său, mii de fascişti – Cămăşile Negre – se îndreaptă spre Roma pentru a prelua puterea. Intimidat şi având perspectiva unui război civil, regele Victor Emanuel al III-lea îl desemnează pe Mussolini, sosit la Roma cu trenul, şi nu alături de manifestanţi, în funcţia de prim-ministru. Sub conducerea lui, fasciştii pot să îşi îndeplinească idealurile politice, atâta vreme cât rămân suporterii monarhiei. Mussolini – acum la 39 de ani – , este supranumit Il Duce – Conducătorul. În scurtă vreme, se declanşează un cult al personalităţii, care îl portretizează ca salvator al naţiunii. O poziţie ideală, de unde Mussolini preia treptat întreaga putere. Se spune că discursurile sale pasionale şi cultul personalităţii afişat în timpul marilor marşuri şi parade ale „cămăşilor negre” din Roma au fost sursele de inspiraţie ale lui Adolf Hitler şi ale naziştilor germani.

După preluarea puterii, fasciştii formează o coaliţie parlamentară cu naţionaliştii, liberalii şi populiştii. Pacea politică este de scurtă durată: coaliţia lui Mussolini votează în 1923 Legea Acerbo, care acordă două treimi dintre mandatele parlamentare partidului care câştigă un sfert din sufragiile populare. Prin violenţă şi intimidări, partidul lui Mussolini îşi arogă cele 25% din sufragii necesare la alegerile din 1924, devenind partid de guvernământ. După alegeri, fireşte, apar cererile de anulare. Are loc primul asasinat – deputatul socialist Giacomo Matteotti semnalase abuzurile din timpul procesului electoral. După moartea colegului lor, deputaţii socialişti părăsesc lucrările parlamentului, ceea ce îi dă ocazia lui Mussolini să legifereze hotărâri abuzive. În 1925, când implicarea Ducelui în asasinat este evidentă pentru toată lumea, acesta îşi asumă public responsabilitatea pentru violenţe, după care proclamă dictatura fascistă, care îi permite să conducă fără opoziţie şi fără să dea socoteală regelui.

Guvernarea Ducelui este aşadar marcată de brutalitate extremă: Parlamentul este fascist, ziarele de opoziţie sunt interzise, iar cei care se opun regimului sunt maltrataţi. Cu toate acestea, regimul Mussolini este unul popular: dictatorul este privit ca o celebritate, sau chiar ca un sfânt… Cele 3000 de vederi şi felicitări diferite cu chipul conducătorului au fost vândute în aproape 100 de milioane de exemplare, în epoca fascistă. Trebuie spus totuşi că politica fascistă a lui Mussolini nu se suprapune cu nazismul lui Hitler sau obsesia rasistă, iar inamicii politici erau încarceraţi sau exilaţi în diferite zone ale Italiei, şi nu trimişi în lagăre de concentrare. În cazul în care, desigur, nu erau asasinaţi de la bun început.

Din păcate, în 1933, Hitler se impune ca lider în Germania, iar Mussolini îi recunoaşte superioritatea pe scena liderilor europeni. Uitând că a avut odată o amantă evreică, îşi revizuieşte atitudinea faţă de această comunitate şi introduce legislaţia antisemită. Doi ani mai târziu, dorinţa de supremaţie a Ducelui îl împinge la ocuparea Etiopiei, stat paşnic, fără apărare în faţa tehnologiei de război europene. În 1936, alături de Hitler, se implică direct în Războiul Civil din Spania, sprijinindu-l pe liderul rebel spaniol Francisco Franco. Timp de doi ani, Mussolini trimite în Spania trupe, armament, muniţie şi bani.

În 1940, Italia intră în cel de al doilea Război Mondial alături de Germania. Prost condusă, dezastruos echipată şi deja obosită de campaniile africano-spaniole, armata italiană înregistrează eşec după eşec. Pentru dezastru este învinuit însuşi Ducele, în 1943, când Marele Consiliu Fascist îi retrage toate prerogativele de conducător. Din ordinul regelui Victor Emanuel al III-lea, Mussolini este arestat, iar Italia trece de partea Aliaţilor. Hitler intervine – trupele sale invadează Italia, îl eliberează pe Duce şi îl instalează în fruntea unui nou stat-fantomă, Republica de la Salo (Republica Socială Italiană). Statul rezidual fascist a continuat să lupte împotriva Forţelor Aliate.

1945. După lupte grele, trupele lui Hitler se retrag, iar Benito Mussolini, alături de amanta sa de atunci, Clara Petacci, fug în Elveţia. La 27 aprilie 1945, sunt capturaţi de partizanii italieni, care îi execută prin împuşcare a doua zi. Trupurile sunt duse la Milano şi spânzurate de picioare, la dispoziţia locuitorilor oraşului. După un timp, rămăşiţele pământeşti ale lui Ducelui sunt înmormântate în secret. La cererea văduvei sale, în 1957 Benito Mussolini a fost deshumat şi înmormântat lângă Predappio.

La sfârşitul războiului, mişcarea fascistă a fost interzisă. Totuşi, veteranii Republicii din Salo au fondat Movimento Sociale Italiano. Redenumită Alleanza Nazionale, mişcarea face astăzi parte din guvernul de coaliţie. Denumirile se pot modifica uşor, este clar însă că moştenirea aripii drepte a dăinuit peste decenii, cel puţin până în 1995, când partidul s-a „lepădat” de orice rămăşiţe ale ideologiei lui Mussolini. Liderul formaţiunii, Gianfranco Fini, a condamnat legile rasiste promulgate de regimul fascist în 1938, catalogându-le drept „infame”. În plus, el consideră că numele Mussolini şi era fascistă se leagă de pagini ruşinoase ale trecutului şi de „răul absolut”. Ca rezultat al acestor declaraţii, nepoata dictatorului, Alessandra Mussolini, alături de alţi puternici ai partidului, au demisionat din Alleanza Nazionale, fondând Azione Sociale.

Mii de vizitatori în cămăşi negre coboară în Predappio în fiecare an pentru aniversarea lui Il Duce. Pe o străduţă, un magazin vinde suveniruri ce amintesc de epoca lui, în ciuda unei legi care interzice promovarea sau glorificarea publică a fascismului. „Spre deosebire de Germania, Italia nu s-a văzut niciodată decât în postura de victimă a celui de-al doilea Război Mondial”, arată Filippo Focardi, istoric la Universitatea din Florenţa. „Varianta oficială omite prima parte a războiului, în care italienii au luptat alături de Germania şi au invadat Albania, Grecia şi Iugoslavia, comiţând crime. (…) Guvernul de dreapta a îndepărtat tabuul. Acum poţi vedea reclame la TV pentru casete video cu discursurile lui Mussolini, şi asta nu s-a mai întâmplat niciodată înainte”, arată profesorul.

În dormitorul unui lider fascist

Cotidianul „La Reppublica” publica, în urmă cu patru ani, dezvăluirile şoferului personal al dictatorului către serviciile secrete americane ale timpului. Ce aflăm despre Duce? Că era un mare afemeiat – asta deja se ştie. Ercole Boratto povesteşte că, în lunga vară fierbinte a Romei, Mussolini îşi muta reşedinţa într-un „cuibuşor de nebunii” – Castelul Porziano. Aici, amantele riscau să se întâlnească şi să işte scandaluri deseori, iar înşelata Clara Petacchi, cea din urmă amantă, nu de puţine ori a plâns pe umărul şoferului din cauza altei cuceriri a lui Benito… Boratto mai comenta: „În timpul zilei, nu trebuia deranjat din activităţile sale amoroase. Seara, ne întorceam totuşi în Roma, pentru două-trei ore de muncă. Mă întreb cum putea păstra marea corabie a ţării pe linia de plutire, în special pe timp de război.”

Dar să urmărim o cronologie: prima parteneră stabilă a lui Mussolini a fost o agitatoare socialistă, rusoaica Angelica Balabanoff, cu 14 ani mai în vârstă. Fiică a unui bogat moşier rus, Angelica l-a iniţiat în subtilităţile marxismului, dar se spune că s-a plictisit repede de tânărul rebel.

Margherita Sarfatti conducea cu succes de propaganda fascistă, până în 1938, când, în urma nou introdusei legislaţii antisemite, a renunţat la funcţie, dar şi la patul dictatorului.

În 1909, când locuia la tatăl său, Mussolini s-ar fi îndrăgostit şi ar fi cerut-o de nevastă pe Augusta Guidi, cea mai mare dintre fiicele amantei tatălui său. Augusta l-a refuzat, preferând ca soţ un… gropar. Atunci, Benito s-ar fi întors spre sora mai mică, Donna Rachele, despre care se zvonea că i-ar fi soră, după tată. S-a căsătorit cu aceea care avea să-i fie soţie supusă şi discretă pentru tot restul vieţii. Ea i-a dăruit patru copii: trei fii, Vittorio, Romano şi Bruno, şi o fiică, Edda. Bruno a fost ucis în timp ce testa un bombardier, în 1941.

Publicaţii prestigioase au scris despre existenţa unui fiu legitim al lui Mussolini, născut în 1915 – Benito Albino. Mama acestuia ar fi fost Ida Dalser, o femeie din Sopramonte, de lângă Trento. Ce s-a întâmplat cu aceştia? Se pare că, de teamă să nu îi perturbe ascensiunea politică, Benito i-ar fi internat pe amândoi în ospicii.

Ce s-ar putea spune despre Ayrton Senna şi nu s-a spus încă? Brazilianul a fost un personaj emblematic al Formulei 1, iar moartea lui fulgerătoare nu a făcut decît să-i sporească faima. Pilot excepţional şi personalitate carismatică, Senna a încercat întotdeauna să-şi depăşească limitele, să fie mereu mai rapid decît el însuşi.

AYRTON SENNA – CAMPION MONDIAL 1988, 1990, 1991
Născut la Sao Paolo pe 21 martie 1960, într-o familie bogată, Ayrton a avut o copilărie privilegiată. Observînd cît de mult era atras de maşini, tatăl său i-a dăruit micului Ayrton un kart în miniatură pe cînd avea patru ani. Se trezea în fiecare duminică cu gîndul la eroii Formulei 1 pe care îi urmărea în direct la televizor. La 13 ani a concurat prima dată un kart şi a cîştigat. Opt ani mai tîrziu a plecat în Marea Britanie pentru a participa în formulele inferioare. În doar trei ani petrecuţi în Europa, Senna a cîştigat cinci campionate şi a luat decizia de a-şi încerca norocul în Formula 1.

FORMULA 1
Fiind unul dintre cei mai talentaţi tineri piloţi, Senna nu a avut probleme în a-şi găsi echipă în Formula 1, astfel că a debutat în „Marele Circ” în 1984, pentru mai puţin cunoscutul team Toleman. A reuşit încă din primul an un senzaţional loc doi la Monaco, în urma lui Alain Prost, confirmînd uriaşul său talent. Toleman nu dispunea însă de suficiente resurse pentru a construi o maşină competitivă, aşa că Senna şi-a răscumpărat contractul şi a trecut în 1985 la Lotus. În trei sezoane petrecute la echipa britanică a reuşit 16 pole-position-uri (avea să strîngă 65 în întreaga carieră) şi a cîştigat şase curse. Pentru ambiţiosul Senna venise din nou vremea unei schimbări, aşa că a trecut în 1988 la McLaren, echipă cu care avea să cunoască cele mai mari satisfacţii în Formula 1. În şase ani la echipa britanică a cîştigat 35 de curse şi trei titluri mondiale (1988, 1990 şi 1991).

MCLAREN: ANII DE AUR
În 1988, Senna a cîştigat opt curse, cu una mai mult decît coechipierul şi rivalul său cel mai important, Alain Prost, devenind campion mondial pentru prima dată. În anii care au urmat, cei doi mari piloţi au avut unele dintre cele mai aprige dueluri de pe pistă pe care le-a văzut Formula 1. În 1989, Prost a devenit campion după ce l-a scos pe Senna în decor în şicana de la Suzuka. Un an mai tîrziu, tot la Suzuka, brazilianul s-a răzbunat şi l-a scos din cursă pe Prost (atunci la Ferrari) în primul viraj al circuitului. Din 1991 dominaţia lui Senna a devenit tot mai pronunţată, la fel ca şi obsesia lui de a deveni tot mai bun. În 1993, ultimul lui an la McLaren, Senna a reuşit unele dintre cele mai bune prestaţii ale sale, chiar dacă a pierdut titlul în favoarea lui Prost.

MEREU TESTÎND LIMITELE
Senna pilota ca un posedat, ambiţia lui fără scrupule fiind condamnată de critici. Printre aceştia s-a numărat şi Prost, care l-a acuzat pe Senna că îi pasă mai mult de victoriile din curse decît de viaţă. Cînd Senna a dezvăluit că a descoperit religia, Prost şi alţii au sugerat că era un nebun periculos care credea că Dumnezeu îi este copilot. “Senna e un geniu”, spunea însă Martin Brundle, adăugînd că brazilianul era prea dotat, pînă în punctul de a nesocoti limitele.

Chiar şi Senna mărturisea că uneori mergea prea departe, cum a fost cazul în calificările pentru Monaco din 1988. Chiar dacă avea deja pole-position-ul asigurat, brazilianul a mers din ce în ce mai repede, reuşind un timp mai bun cu două secunde decît Alain Prost, care pilota o maşină identică! “Dintr-o dată, m-am înfricoşat, pentru că mi-am dat seama că eram cu mult peste înţelegerea mea conştientă. Am condus înapoi încet către garaj şi nu am mai ieşit pe pistă în ziua aceea”, declara Senna despre ireala sesiune de calificări de la Monaco.

Conştient de faptul că era un simplu muritor, Senna folosea frica pentru a-şi controla tentaţia de a explora limitele. Pentru el, motorsportul era o metaforă pentru viaţă şi folosea pilotajul ca pe un mod de auto-cunoaştere. “Pentru mine, această căutare este fascinantă. De fiecare dată cînd forţez, aflu mai mult, din nou şi din nou. Dar există o contradicţie. În momentul în care devii cel mai rapid, eşti extrem de fragil. Pentru că într-o fracţiune de secundă poţi pierde totul. Aceste două extreme contribuie la o autocunoaştere din ce în ce mai adîncă”, spunea Senna.

OMUL SENNA
Brazilianul punea foarte multă pasiune în tot ceea ce făcea şi avea un talent oratoric uimitor, conferinţele sale de presă desfăşurîndu-se întotdeauna cu sălile pline. Cînd vorbea Senna în sală se lăsa o linişte deplină, lumea fiind captivată de discursul lui hipnotizant. Aprig pe pistă, pilotul brazilian avea însă un suflet mare, donînd în secred milioane de dolari pentru cauze umanitare, lucru descoperit abia după moartea sa. Din averea sa personală, estimată la 400 de milioane de dolari în 1994, a donat sume considerabile pentru a oferi un viitor mai bun copiilor defavorizaţi din ţara sa. Omenia lui Senna a ieşit la iveală şi pe circuit, în două rînduri. În 1992, la Spa-Francorchamps, cînd Erik Comas a avut un accident serios în antrenamentele libere, Senna a fost singurul care a oprit, s-a dat jos din maşină şi a mers la locul accidentului, oprind sistemele electrice pentru a preveni un eventual incendiu. Un an mai tîrziu, tot la Spa, Senna şi-a pus din nou viaţa în pericol pentru a-l ajuta pe un alt pilot rănit, Alex Zanardi.

MOMENTUL BLESTEMAT
În 1994, anul în care s-a transferat la Williams, Senna spunea: “Vreau să trăiesc din plin, foarte intens. Dacă voi avea vreodată un accident care să mă coste viaţa, sper să se întîmple într-o clipă”. Din păcate pentru Formula 1 şi pentru toţi cei care l-au cunoscut, aşa s-a întîmplat. Pe 1 mai 1994, în cursa de la Imola, monopostul lui Senna a ieşit inexplicabil de pe pistă şi s-a izbit cu putere de zidul de beton din virajul Tamburello. Milioane de oameni au văzut live accidentul, iar o lume întreagă l-a plîns pe Senna. În Sao Paolo înmormîntarea sa a scos în stradă milioane de brazilieni. Printre piloţii prezenţi a fost şi Alain Prost, rivalul lui, dar şi Frank Williams care l-a descris poate cel mai bine pe Senna: “Ayrton nu a fost un om obişnuit. A fost chiar mai mare în afara maşinii decît în aceasta”.

VIDEO / SENNA ÎŞI RISCĂ VIAŢA PENTRU A-L AJUTA PE ERIK COMAS

Sursa : AutoF1.ro

Continuă seria marilor campioni din Formula 1, astăzi cu Mike Hawthorn, primul campion mondial al Marii Britanii. Personalitate carismatică şi talent desăvîrşit, Hawthorn a trăit viaţa din plin, a pilotat rapid şi a murit la fel de repede.

MIKE HAWTHORN – CAMPION MONDIAL 1958
Primul campion mondial britanic al Formulei 1 a avut o viaţă furtunoasă, atît pe circuit, cît şi în afara acestuia. Crescut în preajma atelierului auto al tatălui său, unde motociclete şi maşini erau deopotrivă pregătite pentru curse, Mike a devenit repede pasionat de motorsport. La numai nouă ani a hotărît că vrea să devină pilot. A început cu motocicletele, concurînd în diverse competiţii înainte de al doilea război mondial.

Tatăl său i-a încurajat interesul pentru motorsport, oferindu-i motociclete şi maşini pentru a participa la diverse curse locale. În afara acestora, lui Mike îi plăcea să gonească împreună cu un grup de prieteni pe drumurile de ţară, oprindu-se doar pentru a bea bere în pub-uri şi pentru a cunoaşte fete. În 1950 a început să cîştige curse cu o maşină Riley cumpărată de tatăl său, iar trei ani mai tîrziu conducea deja o maşină de Formula 1 pentru Enzo Ferrari.

MOMENTUL DECISIV
Saltul extraordinar s-a datorat unei după-amieze din 1952, cînd Hawthorn urma să participe la o cursă pe circuitul Goodwood. Era prima lui cursă pe un monopost, un Cooper-Bristol de Formula 2 oferit de un prieten de familie. Printre adversari se numărau nume celebre, ca Juan Manuel Fangio sau Froilan Gonzalez. Mike a uimit pe toată lumea cîştigînd cursa după ce plecase din pole-position. A cîştigat apoi şi cursa de Formula Libre, iar în cursa rezervată maşinilor de Formula 1 a obţinut un senzaţional loc 2. În urma succesului din acea zi, Mike s-a înscris în Formula 1 şi a participat la restul de curse din 1952, reuşind un loc 4 în Belgia, un loc 3 în Marea Britanie şi un loc 4 în Olanda. Aceste clasări i-au adus poziţia a 4-a în clasamentul general, iar Enzo Ferrari l-a angajat pe loc pentru 1953.

ŞI BUNE ŞI RELE
Prima lui victorie în F1 a venit la MP al Franţei, cînd l-a învins “la mustaţă” pe Fangio. Pe podium, cînd a auzit imnul Angliei, Hawthorn a izbucnit în lacrimi, iar Fangio l-a îmbrăţişat. “Un tînăr de treabă, mereu binedispus”, îl caracteriza argentinianul pe Mike. Poreclit de francezi “Le Papillon” (Fluturele) pentru că purta mereu papion, Hawthorn avea o reputaţie de playboy şi de petrecăreţ. Se afla mereu în atenţia tabloidelor din Anglia, care scriau multe lucruri neadevărate despre el. Astfel, a fost acuzat că s-a sustras serviciului militar, lucru fals, el fiind respins de comisia de recrutare din cauza unei boli la rinichi. Reputaţia lui a avut însă de suferit, iar soarta se pare că i-a fost şi ea potrivnică.

În 1954 a suferit arsuri grave la mîini şi picioare, într-un accident petrecut la o cursă din Sicilia. La scurt timp după aceasta, tatăl lui a fost ucis într-un accident rutier. Mike a avut şi un moment bun în acel an, cîştigînd MP al Spaniei. A plecat de la Ferrari la finalul anului, apoi au urmat două sezoane în care a concurat pentru echipele Vanwall şi BRM, fără rezultate. A reuşit însă cîştigarea cursei de anduranţă de la Le Mans în 1955, concurînd pe un Jaguar, însă victoria lui a fost umbrită de acuzele că ar fi provocat cel mai grav accident din istoria motorsportului, cînd un Mercedes a zburat în mulţime, omorînd 80 de spectatori. S-a dovedit însă că nu el a fost de vină, însă partea întunecată a motorsportului l-a tulburat profund.

TITLUL MONDIAL
În 1957 s-a întors la Ferrari, unde a avut un coechipier cu care a devenit foarte bun prieten, Peter Collins. Acestuia îi plăceau de asemenea vinul, femeile şi muzica, iar cei doi se distrau de minune împreună. Pilotau însă cu aceeaşi poftă cu care trăiau, privind cu nonşalanţă pericolele şi conducîndu-şi cele două Ferrari-uri la limită. În 1958 însă, la cursa de la Nurburgring, Collins şi-a pierdut viaţa într-un accident, iar Hawthorn a intrat într-o puternică depresie. A terminat sezonul fără aceeaşi voinţă de a cîştiga, dar a devenit campion mondial, avînd un punct în faţa lui Stirling Moss. Moartea celui mai bun prieten al său l-a făcut să renunţe la Formula 1.

APUSUL
A continuat să conducă rapid, însă doar pe drumurile publice. Pe 22 ianuarie 1959, într-o curbă din apropierea casei lui din Farnham, Mike a pierdut controlul Jaguar-ului său şi a murit. Avea doar 29 de ani. Mulţi l-au plîns pe pilotul înalt (1,88 m), blond şi zgomotos. Nu a fost cel mai mare al epocii, însă cu siguranţă a fost personalitatea cea mai plină de viaţă.

VIDEO / CURSA DE LA LE MANS DIN 1955, CÎŞTIGATĂ DE HAWTHORN

Sursa : AutoF1.ro